Capitolul 10

        

         Stai. Nu am hotarat unde ne intalnim. Primul instinct, la cafenea. Am asteptat acolo 15 minute, nu a venit. Unde puteam sa-l gasesc?

Am simtit un fel de “energie” sau poate ca era o “putere”. Am urmat-o, crezand ca ma duce la el. Gresit! Ce sa caute el intr-o padure atat de infricosatoare?

Cum alergam printre copaci, incercand sa mentin pasul cu acea energie care era din ce in ce mai puternica, am zarit o creatura. Avea o piele neagra acoperita de solzi, pietre, tepi, muschi si gheare. Ceva mi se parea cunoscut. Avea parul lui Ronnie. In mana dreapta tinea un fel de reptila pe care dupa cateva secunde a aruncat-o.

Ceva mai tarziu, in jurul lui s-a creat un fel de aura sau mai bine sa-i spun scut de culoare rosie. Nu stiu ce inseamna asta, dar nu cred ca e de bine.

Stateam ascunsa dupa un copac incercand sa observ fiecare detaliu al actiunii care se intampla chiar in fata mea. M-am uitat in jur si, la cativa pasi de acel monstru era un telefon. Era foarte aproape de mine, asa ca mi-am intins mana dupa el. Mi se pare ca l-am mai vazut undeva, insa nu-mi amintesc unde. Am lasat telefonul si mi-am indreptat privirea din nou catre el. Inca statea in acel scut de un rosu aprins, ca sangele. Tot ceea ce insemna oribil se destrama:pielea ii cadea, ghearele.... totul. S-a intors si am vazut cum ochii galbeni si mici se transforma in ochi de om, negri, ca cei ai lui Ronnie. In loc de gura plina de colti se contura una fina, bine definita.

Dupa ce toata transformarea a luat sfarsit in acel scut nu mai era un monstru, era Ronnie. Cum e posibil ca el sa fie acea creatura, acel oribil monstru.

Si-a intors trupul catre mine, si ma privea in ochi. Stiuse tot timpul ca eram ascunsa si priveam ceea ce facea.

-Asta sunt eu!

Cele trei cuvinte le-a pronuntat pe un ton superior, rece, autoritar. Nu-mi venea sa cred ca el putea sa se transforme in asa ceva. Era aproape imposibil.

-Defapt nu e imposibil. Pentru mine e ceva obisnuit. Eu ti-am spus ca sunt ocupat, tu ai insistat. Ei bine.....

-Am venit aici sa vorbesc cu tine.

-Te ascult.

-Ce creatura esti?

-Chiar vrei sa stii?

-Da.

-Iti amintesti ca ti-am spus ca trebuie sa ma ajuti sa trec un test ca sa-mi salvez parintii?

-Perfect.

-Ei bine, nu e vorba de parintii mei ci de faptul ca trebuie sa i te daruiesc acelui shilon.

-Cum ai indrazni sa...

-Taci! m-a intrerupt el instantaneu.

-Si ce se va intampla dupa ce ma vei da?

-El iti va bea din sange.

-Ce?

-Nu te speria. Doar o picatura din sangele tau il poate omori.

-Cum este posibil? Stai.

-Ce?

-Tot nu mi-ai spus. Ce creatura esti?

-Vezi tu....aceste creaturi, cum sunt eu, nu au un nume.

-Cum de nu?

-Pai....noi suntem un fel de “demoni dezghetati”. Oamenii ne-au mai spus si..

-Shiloni.

-Da.

-Tu esti cel care......

-Nu, nu eu ti-am omorat mama.

-Atunci cine?

-Tamron.

-Cine e Tamron?

-Este cel mai batran shilon care exista acum.

-Poftim!?

-Are peste 3000 de ani. Este mult mai puternic decat sunt eu. Ce ai vazut tu mai devreme a fost un nimic, dar de cele mai multe ori pe oameni ii sperie.

-Deci esti in stare de mult mai mult.

-Exact.

-Cum de am stiut unde esti?

-Eu am vrut sa stii. Eu te-am adus aici.

-Dar cum?

-Foarte simplu.

-M-am gandit ca trebuie sa stii unde sunt si am dus acea dara de energie pana la tine si te-am facut s-o urmezi.

-Dar asta e ceva....

-Supranatural?

-Da.

-Ei bine pentru mine este un fleac.

Vazand ca am facut ochii mari a inceput sa fie din ce in ce mai rece. A scormonit cativa centimetri in pamant si acolo a gasit o radacina a unui copac foarte inalt.

-Cati ani crezi ca are acest copac?

-Vreo 200, cred. Am spus incercand ca aproximez corect.

-Cam asa ceva. Oricum e destul de mare si greu nu?

-Da.

In secunda urmatoare copacul nu mai era acolo.

-Unde e?

-Copacul?

-Da.

-Vino!Am mers prin padure vreo 80 de metri. Priveste! Mi-a aratat cu mana spre o vale, in mijlocul careia se afla batranul copac.

In acel moment frica incepuse sa ma cuprinda. Incepeam sa ma panichez si sa cred ca nu a fost o idee stralucita sa vin sa-l caut.

-Ti-e frica. Este cel mai normal.

-Crezi ca nu as avea nici un motiv sa-mi fie frica?

-Ai mai multe decat iti poti imagina. Inca nu stii nimic.

-Mai sunt mai multe?

-Ai aflat destul astazi. Este timpul sa pleci acasa. Tatal tau e pe drum.

-Cum de stii?

-Inca o “putere”.

-Va trebui sa ma obisnuiesc cu asta.

-Nu, nu va trebui. Nu vom petrece foarte mult timp impreuna, asa ca nu-ti fa iluzii.

M-a luat in brate si in 2 minute era in fata casei mele. Nu l-am vazut nici cand m-a lasat, nici cand a plecat. Am descuiat si am intrat in casa fara sa mai intorc capul sa privesc in urma mea.